Acum un an a murit bunica mea draga! Am iubit-o atat de mult! Avea o duiosie a ei, un fel al ei de a ma mangaia de a ma incuraja, de a ma rasfata si proteja. Chiar si mustrarile ei erau tot o declaratie de iubire ! Cand spun Bunica - imi vine in minte cuvintul caldura !
De curand am citit romanul In cautarea timpului pierdut - de Marcel Proust.
Acesta este un roman jurnal in care aurorul retraieste si relateaza evenimente din copilarie si prima tinerete. Bunica acestuia ocupa un loc important in memoriile lui. In randurile care urmeaza as vrea sa reproduc un fragment care mi s-a parut deosebit de sensibil .
Este vorba de un fragment din volumul 4, in care Proust , un tanar de 21 de ani revine dupa o pauza indelungata la Balbec, acolo unde fusese cu mult timp in urma insotit de bunica lui , si este cazat la acelasi hotel si in aceeasi camera ca atunci. Diferenta este ca acum el nu mai este un baietel si bunica sa este decedata de un an. Este momentul cand realizeaza pentru prima oara ( chiar daca bunica decedase de un an) ce a pierdut ! Te rog sa ai rabdare si sa citesti pina la capat - va merita !

[... De altimnteri, sosisem.
Tulburare a intregii mele fiinte. Inca din prima noapte, cum sufeream de o criza de oboseala cardiaca, (Proust a fost o fire bolnavicioasa inca din copilarie) incercand sa-mi stapinesc suferinta, m-am aplecat incet si cu bagare de seama ca sa ma descalt. Dar cum am atins primul nasture al ghetei, pieptul meu se umfla, plin de o prezenta necunoscuta, dumnezeiasca, ma scuturara niste hohote de plans, lacrimile incepura sa-mi curga siroaie din ochi. Faptura care-mi venea in ajutor, care ma scapa de uscaciunea sufletului, era aceea care, cu cativa ani in urma, intr-o clipa de deznadejde si singuratate identice, intr-o clipa in care nu mai aveam nimic din mine, intrase si ma redase mie insumi, caci ea era eu si chiar mai mult decat mine.
Zarisem in memorie, aplecata peste oboseala mea, fata blanda, preocupata si deceptionata a bunici, asa cum fusese in cea dintai seara cand sosisem, nu fata acelei bunici pe care ma mirasem si-mi reprosam ca o regret atat de putin si care nu-i purta decat numele, ci a adevaratei mele bunici, a carei realitate vie o regaseam intr-o amintire voita si deplina, intaia oara de cand avusese atacul la Champ -Elysees. (atac cerebral in urmai caruia, dupa o perioada de suferinta, bunica a murit).
Vorbisem adesea de ea din acel moment si ma si gandisem la ea; dar in cuvintele si gandurile mele de tanar ingrat, egoist si crud, nu era niciodata nimic care sa fi semanat cu bunica, pentru ca in nechibzuinta mea, in dragostea mea de placere, in obijnuinta mea de a o vedea bolnava, aveam in mine numai in stare virtuala amintirea a ceea ce fusese ea. ...
...cum acela care redeveneam pe nesteptate (baietelul suferind care venise la Balbec insotit de bunica care il ingrijea) nu mai existase din acea seara indepartata in care bunica ma dezbracase la sosirea mea la Balbec, foarte firesc, am aderat la clipa in care bunica se aplecase spre mine.
Eul meu de atunci, si care disparuse de atata timp, era din nou atat de aproape de mine incat mi se parea ca inca aud cuvintele premargatoare...Nu mai eram decat acea fiinta care cauta sa se refugieze in bratele bunicii sale, sa stearga urma supararilor ei sarutand-o, acea fiinta care mi-ar fi fost atat de greu sa mi-o inchipui cand eram unul sau altul dintre cei ce se succedasera in mine de catva timp...Imi aduceam aminte cum, cu o ora inainte de clipa in care bunica se aplecase astfel, in rochia ei de casa, spre ghetele mele, ratacind pe strada inabusitoare de caldura, prin fata cofetarului, simtind nevoia sa o sarut, crezusem ca n-as mai fi putut astepta ceasul pe care trebuia sa-l mai petrec fara ea. Iar acum, cand aceeasi nevoie renastea, stiam ca pot astepta ore in sir, ca nu va fi niciodata linga mine, simtind-o, pentru intaia oara, vie, autentica, umflandu-mi pieptul gata sa mi-l sparga, regasind-o in sfarsit, aflasem ca o pierdusem pe veci.
Pierduta pe veci; nu putem intelege si ma deprindeam sa indur suferinta acestei contradictii: pe de o parte o existenta, o dragoste, care supravietuiau in mine asa cum le cunoscusem, adica facute pentru mine, o dragoste unde totul isi gasea atat de bine in mine complementul, scopul ei, directia ei constanta, incat geniul oamenilor mari, toate geniile care putusera exista de la inceputul lumii n-ar fi valorat in ochii bunicii cat unul singur din cusururile mele; si, pe de alta parte, avantandu-se ca o durere fizica repetata a unui neant care-mi stersese imaginea acestei dragoste.
...singura placere pe care as fi fost in stare s-o gust in aceasta clipa ar fi insemnat, retusand trecutul, sa imputinez durerile pe care bunica le simtise altadata.
Iata ca-mi aminteam, putin cate putin, de oboselile, nesanatoase fara indoiala, dar si gingase, pe care i le pricinuiam, toate prilejurile de care profitasem, lasand-o sa vada, exagerandu-i la nevoie suferintele mele, ca sa-i pricinuiesc o suparare pe care-mi inchipuiam apoi ca o risipeam prin sarutarile mele, ca si cum dragostea mea ar fi fost atat de capabila ca fericirea mea sa o faca fericita pe ea; ba mai rau, eu, care nu concepeam acum fericirea decat daca as fi putut-o regasi raspandita in amintirea mea pe brazdele acestei fete modelate si plecate din dragoste, pusesem alta data o furie nabanuita sa starpesc de pe ea pana si cele mai marunte placeri, ca in acea zi in care Saint-Loup o fotografiase pe bunica ...si cand, ma lasasem indemnat sa murmur cateva cuvinte care vadeau nerabdare si jignire, si care, cum simtisem dupa crisparea fetei sale, nimerisera, o atinsesera;
acum cand consolarea a mii de saruturi era pe veci cu neputinta, ma sfasiau pe mine. (Proust isi aminteste cand gelos pe fericirea buncii sale, o jignise si acum se simte vinovat. Urmeaza un vis lung , in care ii apare bunica care era bolnava si el isi imagina cum aceasta sufera ca nepotul ei nu o viziteaza, vis datorata pesemne tot sentimentelor de vinovatie care l-au coplesit in aceea noapte - sentimente care ne coplesesc pe toti atunci cand cineva drag ne moare, gandindu-ne ca nu i-am daruit destula atentie, dragoste etc ).
Ma intorceam cu fata la perete ca sa nu mai vad nimic, dar, din pacate, eram aproape de acel perete despartitor ce servise odinioara drept mesager matinal intre noi, (Odinioara, baiatul si bunica aveau camere separate despartite doar de un perete. Cei doi aveau un semnal : ciocanitul de 3 ori in perete - insemna ca baiatul are nevoie de bunica, bolnav fiind, si aceasta venea de indata in camera sa, nu inainte de a-i raspunde la randul ei cu 3 ciocanituri in acelasi perete .) tot atat de ascultator ca o vioara, care reda toate nuantele unui simtamant, transmitea cu atata exactitate bunicii teama mea totodata de a o trezi, si daca se si trezise, de-a nu fi auzit de ea, caci n-ar fi indraznit sa se miste, apoi indata, ca replica unui al doilea instrument, imi vestea sosirea ei si ma poftea sa fiu linistit.
Nu indrazneam sa ma apropii de acest perete intocmai ca de un pian la care bunica ar fi cantat si care vibra inca de atingerea ei.
Stiam ca as putea bate acum, chiar mai tare, ca nimic n-ar mai putea-o trezi si ca nu voi auzi nici un raspuns, ca bunica nu va mai veni. Si nu-i ceream altceva lui Dumnezeu decat, daca exista un rai, sa pot da in acest perete trei lovituri usoare pe care bunica le-ar recunoaste dintre o mie, si carora le-ar raspunde prin altele care ar vrea sa spuna : Nu te framanta, soricelul meu, inteleg ca esti nerabdator, dar voi veni", si sa ma lase sa stau cu ea intreaga vesnicie, care n-ar fi prea lunga pentru noi doi. ...]

A fost vreodata suferinta doliului descrisa mai frumos? Sper ca v-a placut la fel de mult pe cat mi-a placut mie! Pe mine m-a ajutat sa pling si sa scap de "uscaciunea sufletului" cum spune autorul.